sâmbătă, 17 noiembrie 2007

Întrebare erotică

-Doar o ultimă întrebare mai am şi apoi te las liberă să zbori unde vrei tu, i-am spus uitîndu-mă în ochii ei şi încercînd a înţelege refuzul. Ea m-a privit reticentă, neştiind ce să răspundă. Poate că nu vrea totuşi să zboare? Mă frămînta acest gînd, dar nu cred că era suficientă presupunerea.
-Doar una singură, una scurtă şi intimă, i-am şoptit trezind puţin tăcerea, care adormise între timp: Vrei portocale?
Vreo cîteva secunde a rămas stupefiată, apoi a înţeles totul. S-a apropiat de mine şi m-a muşcat de gînduri. Pielea nervoasă a ripostat imediat, burzuluindu-se, dornică în acelaşi timp de atingere. Cele două portocale argintii pe care le pregătisem în eventualitatea unui răspuns favorabil, stăteau rezemate într-un colţ şi bîrfeau. Patul cameleonic fremăta şi el de dor, arcurile anchilozate tresărind la auzul cuvintelor de dragoste. Săracele, nu mai facuseră de atîta timp gimnastică!
Eu însă mă ghiftuiam cu colosalele pulpe dezgolite ale Ioanei (nu făcusem încă cunoştinţă, fiecare dintre noi denumindu-ne după cum vroiam) şi îi explicam teoriile evoluţioniste ale amorului. Patul cu dor, de dor, ne-a prins ca într-o menghină, încît sînii i-au explodat revărsîndu-se peste sutienul brodat cu flori virtuale şi miros a iasomie. Părul susţinut de fluturi a început să transpire, iar noi, în cele din urmă, sfîrşeam contopiţi în sărutul lui Brîncuşi. Camera roşiatică era de fapt, un loc al alfaerotismului extrem, un loc al exprimării dorinţelor erotice primordiale. Nimic nu semăna cu ceea ce fusese înainte, nici veioza ce se aprindea odată cu pulsaţiile inimii, nici dulapul copleşit de şoapte, nici pereţii scrijeliţi de unghii naive.
Apoi, într-un final, am făcut dragoste.
P.S.: Acum totul e bine. Mi-am ferecat bine inima cu vreo trei poezii de dragoste care o ţin pe I-Oana (după conceptele i-phone sau i-car) închisă. Ea nu se plictiseşte niciodată. De la văruitul pereţilor acum a trecut la rebranding. Îmi decorează inima după ultimile tendinţe, undeva între futurist şi clasic, undeva între preiubire şi postiubire, undeva unde se poate naşte şi unde poate muri. De dragoste.

marți, 16 octombrie 2007

No undo

Cine ţi-a pus stele în ochi? Vreo pasăre oring? o întreb erotic şi misterios sperînd a o cuceri. Ea în schimb, îşi aprinde ochii cu o flacară verzuie şi îmi intră în suflet încălţată cu bocancii ce şi i-a cumpărat ieri. Niciodată nu fusesem călcat aşa în picioare. Necazul era că afară se instalase ploaia iar bocancii, dragii ei bocanci, erau plini de noroi. Nu-i nimic îmi zic, pornesc aspiratorul de gînduri şi sigur se va face curaţenie. Şi într-adevăr, nu m-am înşelat. În cîteva secunde totul în jur se albise. Pînă şi cele trei tablouri de pluş de pe perete dispăruseră. Totul în jur devenise alb. Alb alb ca un bulgăre de zăpadă ce se mişca continuu. Indubitabil se mărea, pentru că pentru el nu există "undo".

marți, 9 octombrie 2007

Masaj

Durerile de cap fac bine uneori. Te obligă să faci o pauză să gîndeşti. Dintr-un robot devii înapoi om. Sentimente şi dorinţe mă invadează. Îmi bag mîinile în buzunarele rimelate şi mă relaxez în scaun. Închid ochii şi apoi îmi aduc aminte că uitasem ceva: obligatoria declaraţie de dragoste. Despre frunze, despre nori, despre noi. Apoi îmi povesteşte cum era înainte, trupa rock "Debite" şi concertele după lansarea primului album. Mi-l dăruieşte şi îl ascultăm împreună. Inflexiuni sonore ale unui răsărit de soare, aer medieval umplut şi strivit de vise. Deasupra ferestrei aleargă un jaguar după muşte. Sălbaticele muşte însă mă muşcă de piele tatuîndu-mi pe braţ litera "O".

joi, 27 septembrie 2007

Film artistic

Mă simt artist. Din cînd în cînd în cînd mă joc cu muzele. Jonglez cu ele printre degete ca şi cum ar fi nişte monede, iar apoi le pun aripi. Nu să zboare ci doar să îmi facă vînt. E cald afară, iar racoarea mă transformă în artist.

joi, 20 septembrie 2007

Întrebare pentru alte suflete

Dacă Mercedes e maşina care ajunge întotdeauna la destinaţie, atunci sînt un om asigurat. Ultimul drum e de acum sigur şi fără obstacole. Am găsit maşina perfectă pentru aşa ceva. Solidă, mare, încăpătoare şi neagră (în ton cu funeraliile) şi nu te lasă la greu. Dricul perfect. Un Mercedes negru, masiv, cu impresia de somptuozitate inclusă. Dar surpriza cea mai mare vine la urmă, numarul maşinii: IS-16-RAI. Cu aşa o destinaţie... e tentantă propunerea. Ar trebui să-i schimbe totuşi culoarea, să o facă albă sau aurie şi cu îngeraşi pe ea.
Dacă stau şi mă gîndesc mai bine, noroc cu poliţiştii că nu te lasă să-ţi pui numere la maşină care să înceapă cu litera "i" sau "o", că dacă nu, sigur întîlneam vreun bolid vopsit în roşu şi negru cu numarul IS-66-IAD. Chiar oare ce maşină s-ar potrivi pentru un dric nu numărul IAD?

luni, 17 septembrie 2007

Despre dorinţe

În sfîrşit, puţină detaşare. Rîd. Sînt într-adevăr fericit. Rîd cu gura pînă la urechi încercînd a prinde în dinţi răsăritul. Ciudat are gust a ciocolată. Însă nu ăsta e motivul pentru care mă trezesc în fiecare dimineaţă (asta ar însemna să mănînc de fiecare data raze de soare, şi cred că o dată şi o dată tot îmi vine greaţă). Mă definesc cu verbul "a dori". Pur şi simplu privesc viaţa în dorinţe. Unele mai moi, altele mai tari, unele slabe, altele steroidizate, umflate în exces. Nu e important ca ele să ţi se împlinească, ci mai important e să ai capacitatea să ţi le doreşti. Restul vine de la sine. Viaţa nu trebuie să ţi-o programezi. Sau poţi să ţi-o programezi, dar sa nu faci o tragedie dacă nu-ţi iese. Drumul ţi-e pavat şi cu greu poţi să muţi pietrele.
Eu mi-am zis că la pînă 20 de ani sînt la facultate, pînă la 30 mă însor, pînă la 40 îmi fac casă şi la 50 de ani am să public un best seller şi apoi încep să mă plimb prin lume. După 50 de ani nu îndrăznesc să mă mai gîndesc la ceva. Eu deocamdată sunt norocos. Primul obiectiv l-am bifat, al doilea îl bifez la anul. Celelalte cine ştie, poate nici nu vor conta dacă se îndeplinesc, printre atîtea alte dorinţe care îmi cotropesc gîndurile.
Şi încă ceva, excesul de dorinţe nu dăunează grav sănătăţii.

duminică, 9 septembrie 2007

Schimbare

Şi a vrut să-mi fugă vara şi-am fugit şi eu cu ea. Suntem îndrăgostiţi, fugind undeva spre piramide, ea sprintînd la 100 metri garduri, eu tîrîndu-mă după ea, strîns ţinînd în mînă trena rochiei ei curcubitacee. S-au terminat gardurile şi ne-am oprit în sfîrşit pe o plajă mediteraniană. Mă şterg de praf şi-mi oblojesc rănile. Ea se dezbracă şi rîde la soare, iar eu zîmbesc.
"Hai să înotăm" îmi spune şi aleargă spre apă. Mă ridic şi fug după ea sperînd să o împiedic să facă acest lucru. Nu ştiu să înot, iar apa îmi dă senzaţia de sufocare. Din păcate nu am ajuns-o, iar ea s-a aruncat în apă şi a tot plecat înotînd. În disperare mi-am pus cele două bărci cu motor în picioare şi am rupt-o la fugă peste valuri. Primele două sute de metri, manevra mi-a reuşit, apoi am început să mă scufund fără scăpare. Nici nu mai aveam putere să mai strig după ajutor, cred că nici nu mai avea rost să fac acest lucru. Nu avea cine să mă mai salveze. Aşa că, în cele cîteva secunde cît mi-au mai rămas pînă la fundul mării, devenisem un om obişnuit şi îmi contemplam toată viaţa împreună cu un rechinaş cu care m-am împrietenit în timp ce mă scufundam. La un moment dat, el scoase un carton pe care scria: "La mulţi ani, avem deja un anotimp şi creştem!"
"Bună ziua! D-l Angelov?" am auzit o voce molipsitoare adresîndu-mi-se din spate.
"Da" îi răspund ştergîndu-mă la ochi, proaspăt trezit din somn.
"Daţi-mi voie să mă prezint. Eu sunt Toamna".

vineri, 31 august 2007

Simplitate

Sufăr de un oraş în goană. Singur între cîmpiile sufletului, cea superioară şi cea inferioară, privesc de la fereastra maşinii organice. Blocurile îmi defilează prin faţă, strecurate printre frunze de castani, cu rădăcinile în inimi. Eu, tu, noi... ce mai contează cine toarnă apă. Veşnicele frunze, îmi acoperă veşnicele blocuri. Doar eu mai stau cu Dor de vorbă, întins pe una dintre cîmpii, scăldat de vînt şi de copii. Şi-apoi sufăr de Tine, cine eşti tu?, şi-ţi scriu poezii sau doar rădăcini de poezii cum ar fi "Te ador, uşor, mărunt, centimetru cu centimetru...".

joi, 9 august 2007

My pepsigirl

"Oana Costan, născută la 13 noiembrie 1984, vrei să fii soţia mea?"
"Omg, mai spune-mi o dată înainte să-ţi răspund, că îmi place cum sună!"
Aceast dialog s-a repetat de vreo trei ori pînă să îmi spună "Casian, mi-ar face mare plăcere să devin soţia ta". Aşa s-a întîmplat, pe scurt, acum vreo două săptămîni, la mare. Emoţie. Fericire. Îmbrăţisări. Dragoste.
Dacă femeile se gîndesc cum vor arăta în noaptea nunţii în rochia de mireasă, bărbaţii cred că se gîndesc mai mult cum să o ceri de soţie pe cea pe care o iubeşti. Întotdeauna m-am gîndit că trebuie să fie un moment special care să-ţi rămînă în minte toată viaţa. De-a lungul anilor am construit zeci de planuri, de la chestionare hazlii în care ultima întrebare să fie "Vrei să fii soţia mea?", pînă la pancarte trase de avioane sau deltaplane. Pînă şi închirierea unei spaţiu publicitar stradal care să afişeze mesajul potrivit facea parte din planurile mele sau chiar şi o simplă foaie de hîrtie pe care ea, aleasa, urma să bifeze cu o cariocă răspunsul corect. Apoi înrămam totul şi îl aşezam undeva pe perete în camera noastră, aşa, să ne amintim întotdeauna de acel moment.
Dar nu a fost să fie aşa. A fost pur şi simplu o noapte magică, pe plajă, unşi de razele lunii pleoştită în mare, scăldaţi în dorinţă şi dor. Nu am avut nici un inel pregătit (totul trebuia să se întîmple săptămîna următoare... probabil că în astfel de momente nici nu-ţi trebuie aşa ceva), aşa că am cerut-o de soţie cu un inel de la o sticlă de Pepsi. Ce să fac, e tot ce am găsit rotund în jurul meu în acel moment. Apoi am început să ne facem planuri.
Romantismul a apus abia spre dimineaţă, printre cearşafurile camerei 18, cînd epuizaţi adormirăm îmbrăţişaţi.

marți, 7 august 2007

Cel mai frumos lucru

Stau uneori şi mă gîndesc (fac lucru acesta cînd îmi sorb porţia zilnică de singurătate) la cele mai frumoase lucruri din viaţa unui om. Evenimente sau sentimente? Stări sufleteşti sau oameni? Oscilez între a alege emoţie sau întîmplări. Nu-mi dau bine seama care sînt criteriile după care ar trebui să judec şi să stabilesc verdictul, însă mi-am dat seama aseară, deşi pare ciudat, că nu ţine de fericire. Fericirea apare şi dispare sau apare de mai multe ori. Deci, cel mai frumos lucru nu este o fericire, n-aş putea niciodată să compar şi să aleg între două fericiri. Din multe puncte de vedere ele sînt egale şi e bine să rămînă aşa. Fericirea ca mediu este un lucru frumos, dar trebuie căutate esenţele fericirii, adică cauzele ei. Evident, fericirea e doar un efect.
Pentru mine cel mai frumos lucru nu ţine de întîmplări, sentimente sau stări sufleteşti, ci mai degrabă de împliniri. A fi împlinit este echivalent cu a fi fericit. Sub toate punctele de vedere, de la dragoste şi carieră, pînă la prieteni şi distracţie. Iar lucrul care mă face să mă simt cel mai împlinit se numeşte Oana.

miercuri, 11 iulie 2007

Despre fluturi II

V-aţi întrebat vreodată de ce se dau flori femeilor? De ce nu le dăm iarbă sau frunze? Sînt tot naturale. Sau creioane şi radiere? Imaginaţi-vă o conversaţie între îndrăgostiţi: "Iubito, uite ca semn al dragostei mele îţi ofer această cutie cu pioneze...". Chiar sună ciudat. Şi totuşi, de ce le dăm flori şi nu altceva?
Cei mai mulţi dintre noi, bărbaţii, preferă florile pentru că sînt mai ieftine şi produc efectul scontat. Unii aleg florile după culoare şi miros, alţii după simbolurile dezvoltate de floarea respectivă. Oricum rezultatul este favorabil, florile creează emoţie.
O parte dintre ele, femeile, preferă altceva. O fi vorba de jucăriile de pluş?
Eu mi-am dat seama de ce dau flori persoanei iubite. Nu ţine de culoare, miros (deşi mirosul e foarte important) sau simbolistică. Şi culmea, răspunsul mi-a venit în urma unui comentariu primit pe acest blog. În orice suflet îndrăgostit există fluturi, mai mari sau mai mici, mai albaştrii sau mai galbeni. Asta nu contează. Orice fluture fericit are nevoie de o floare, cum orice om are nevoie de o casă. Cînd ofer flori înseamnă că fluturele meu a ieşit la "vînătoare" de fluturiţe şi îşi exprimă dorinţa de a sta în aceeaşi floare cu ea. Hmmmmmm! Acum înţeleg de ce cîteodată e măcel în sufletul meu, iar cîteodată miroase a portocale. Fluturele ăsta albastru al meu, e tare năstruşnic!

marți, 26 iunie 2007

Înţeleg

Fericirea nebună furată de lună
într-o seară albastră de plasmă,
Strălucirea matematică din ochii tăi
avînd necunonoscutele "de ce?", "unde?", "cînd?",
Penelul pestriţ ce îmi pictează cătuşele iubirii dansînd,
Iarba fascinată de inima ta
prăjită în sîngele meu,
Un cactus ce-aleargă desculţ mai mereu.

Mi-am luat pastilele dimineaţă,
ca să înţeleg lumea,
dar m-am îndrăgostit de tine,
Acum ţin fericirea nebună furată de lună de coadă
şi-o aduc acasă călare pe-o cometă grasă.

sâmbătă, 23 iunie 2007

Evadarea V (În sfîrşit, acasă)

-Cioc! Cioc! se auziră două bătăi în poarta inimii.
-Intră, e deschis, i-am răspuns de undeva din spate. Nu m-am interesat cine e pentru că oricum avea să vină să mă caute. În plus, pe cei doi unicorni ce-mi păzeau poarta i-am trimis la ogoarele cu nectar să se adape. Deci, nu era nici un pericol. Însă surpriza a fost mare. Zăcută în dor atîta timp Oana mi-a intrat în inimă. O priveam: eu întins pe pat, ea în picioare în uşă, atît de hotărîtă şi de incitantă nu o văzusem niciodată. Era determinată să cucerească şi ultimul ventricul. În cele din urmă şi Bastilia a căzut, aşa că rebela cameră a inimii şi-a predat armele fără prea multă luptă. Celălalt ventricul şi atriile fuseseră cîştigate la o licitaţie de suflete. Nu au costat mult, doar indicatorul obligatoriu dreapta postat la o răscruce de vînturi dintr-o viaţă ce devenise anostă între timp.
Pînă la urmă s-a aşezat lîngă mine şi m-a sărutat. M-a mîngîiat, m-a privit în ochi şi mi-a spus cît de mult mă iubeşte. Nu a durat mult şi părul ei mi se tăvălea printre degete ca nişte zmeie ce gîdilă norii, iar pielea fină şi caramelizată se topea sub buzele mele. Declaraţii stîngace de dragoste, lumînări stinse şi umede, metaerotism extrem - ingredientele unei reţete nocturne complete. Apoi, am făcut dragoste.

P.S.: Acum totul e bine. Mi-am ferecat bine inima cu vreo trei poezii de dragoste care o ţin pe Oana închisă. Ea nu se plictiseşte niciodată. De la văruitul pereţilor acum a trecut la rebranding. Îmi decorează inima după ultimile tendinţe, undeva între futurist şi clasic, undeva între preiubire şi postiubire, undeva unde se poate naşte şi unde poate muri. De dragoste.

miercuri, 20 iunie 2007

Despre fericire II

Am început să glumesc gîndindu-mă la mine, ceea ce nu glumeam odată. Semn că m-am maturizat. Am început să nu fac ceea ce faceam deja de mult, am început să nu pot ceea ce puteam de mult. Dar cînd e vorba de a dori, nu există limite. Nu doresc ceea ce doream, ci doresc mai mult din ceea ce am deja. Limita dorinţelor e infinită ca şi limita fericirii, de altfel. Îţi doreşti atîta timp cît eşti conştient că eşti capabil să oferi. Dacă nu eşti în stare de acest lucru, şi totuşi îţi doreşti mai mult, atunci, prietene, se cheamă că eşti un idiot.
Fericirea e o stare omniprezentă atîta timp cît ştii să o percepi. Ea are întotdeauna aceeaşi formă, aceeaşi materie, dar o percepem în grade diferite de intensitate. Senzaţia de la început nu o compari cu senzaţia de după, deşi per ansamblu, intensitatea este identică. Ceea ce comparăm noi însă sînt treptele. Astfel, după o dezamăgire, fericirea iniţială (să o numim F1) vine ca o stare de plutire, ca un flu-flu (cum ar spune o prietenă), cu fluturaşi albaştri în stomac, cu norişori albi-roşiatici şi moi, cu paf-paf-uri. Următoarea treaptă, pentru ca intensitatea trăirilor să se menţină aceeaşi, ar fi o fericire mai mare (o fericire secundară, F2), ceea ce, evident, nu există. Şi atunci te întrebi: ce s-a schimbat? de ce nu este totul ca la început? Răspunsul e simplu: nu s-a schimbat nimic, doar că nu mai percepi starea de fericire, pentru că te-ai confundat cu ea.
Semnele fericirii iniţiale (F1) apar, din cînd în cînd în cînd şi în F2, de foarte scurtă durată însă. Aşa te poţi verifica dacă eşti sau nu fericită. Emoţii şi trăiri mai puternice cînd te întreabă la telefon: ce faci Dragoste?, senzaţia că te scurgi cînd îţi şopteşte că te iubeşte, dorinţe alfaerotice ascunse (dorinţe erotice primordiale), nevoia de a fi permanent cu el.


luni, 18 iunie 2007

Evadarea IV (Somnul)

Ochii pot fi un loc perfect pentru a te ascunde. Pleoapa te acoperă aproape în totalitate, din creştet pînă la glezne. Îţi rămîn dezvelite picioarele, mai bine zis o parte din călcîie. Asta aşa ca o poliţă de asigurare, că te poate salva cineva cînd îţi va fi prea rău. În rest, înoţi pe retină, căutînd cel mai bun loc pentru a privi telenovela sufletului tău. Ţi-ai dat seama, te-ai ascuns în ochii mei şi acum te priveşti cum dormi îndrăgostită.
- Arăt bine! Chiar îmi place de mine! îmi spui, trîntindu-mi un zîmbet satisfăcut.
- Esti modestă, îi răspund, lăsînd-o să se contemple. Partea fizică dormea. Întinsă. Ştii, ar trebui să vezi cum arăţi la mine în inimă. Ai un aer ciudat de incitant, iar plămînii nu rezistă şi te ţin mereu în braţe. Din dragoste. De asta am probleme cu respiraţia.
Atunci Oana m-a privit puţin şi a început să cînte.
Nu eram atent la ce-mi fluiera ea în pupilă, ci mai degrabă, am preferat să o privesc. E clar că patul cu dor dezleagă dorinţele. Alfaerotismul şi metaerotismul se contopesc şi mă transformă, din "îndrăgostit după tine" în "înnebunit după tine", din prieten în amant, din amant în iubit. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Şi asta doar pentru că aseară te priveam cum visezi.
Deodată, mi-am simţit retina zgîriată de parcă m-a fulgerat ceva. Cineva te-a prins de călcîi şi te-a tras din ochiul meu. Aaaaaaa, erai chiar tu, te-ai trezit şi îmi tot şopteşti că mă iubeşti.

miercuri, 13 iunie 2007

Evadarea III (Patul cu dor)

În cele din urmă s-a hotărît şi a aterizat. Locul ales: undeva între suflet şi catifea. A făcut cîţiva paşi şi apoi a început să alerge. Mai repede. Tot mai repede. Trebuia să ajungă pînă se înserează. Nu ştia clar unde se îndreaptă, doar destinaţia finală: patul cu dor. Toate semnele îi indicau că e aproape: cărarea devenise tot cunoscută, parcă mai fusese pe aici odată, frunzele erau fluturate de o briză multicoloră, dulce la gust, iar statuile de pe marginea drumului întindeau alergătorilor pahare cu nectar ca şi cum s-ar fi apropiat de finişul unui maraton; pînă şi soarele, aproape răpus, se transformase din disc în săgeată arătîndu-i drumul.
Patul cu dor era, de fapt, o legendă. Nimeni nu-l descoperise încă, nimeni nu-l văzuse încă. Era un fel de fîntînă a dorinţelor, a dorinţelor alfaerotice şi metaerotice. Se spune că nu are o formă fizică concretă, însă atunci cind ajungi la el îţi dai, cu siguranţă, seama.
Aproape epuizată, Oana, se agăţă de cele două porţi imense din fier forjat şi se scurse apoi, pe o piatră din apropierea lor. Soarele apusese deja, iar ea nu reuşise să ajungă la destinaţie. Amărîtă şi plină de glod îşi rememorează viaţa. Depărtata familie, primul sărut, certurile cu iubiţii, prima noapte în doi, plimbările prin ploaie, totul îi trecea prin faţa ochilor, ca şi cum şi-ar scrie biografia, ca şi cum şi-ar da ultima suflare. Nimic părea că nu se mai poate schimba, doar că, deodată, rămase îndorată.

marți, 12 iunie 2007

Excursie romantică în sufletul Marei

Submarinul galben cu care mă deplasam spre centrul Marei s-a scufundat. Pînă la destinaţie mai era de mers cam vreo două ore, asta la o viteză medie calculată de 35 de gînduri pe secundă. Nu-mi rămîne acum decît varianta închirierii unui nerv (o soluţie neviabilă, deoarece nervii Marei sînt prea nărăvaşi şi de fiecare dată cînd am încercat m-am trezit cu mintea julită, năucit şi plin de glod) sau aceea a călătoriei de-a lungul tuburilor cu vise, care împînzeau tot orizontul. Mi-am luat ca busolă un tablou în mişcare virtuală, pictat în racourci, înfăţişînd o pendulă perpetuum mobile, ce îmi arată în permanenţă cele trei puncte cardinale ale Marei: minte, inimă şi suflet. Întotdeauna înainte, eventual la stînga sau dreapta, dar niciodată înapoi.
Tuburile cu vise erau nişte conducte, asemeni vaselor de sînge, ce circulau în dublu sens. Nu-mi amintesc să fi văzut vreun indicator, însă pendula îmi indica fără probleme drumul. Primul popas l-am făcut după nici cîţiva paşi. Îmi intrase deja în picior o idee rătăcită de-a Marei. M-am uitat atent la ea şi am recunoscut-o imediat. Era aceea în care se gîndea că ar fi bine să se despartă de mine. Am luat-o şi am sfărmat-o în cît mai multe bucăţi, şi le-am împrăştiat pe drum, asta aşa să fiu sigur că nu o mai găseşte niciodată.
Mi-am continuat drumul, uşor şchiopătînd, pînă cînd într-un tîrziu m-am rezemat de copacul aspiraţiilor. Oboseala mă dovedise. Nu i-am mai făcut faţă. Nici nu mi-am dat seama cînd am adormit. Nici nu ştiu dacă m-am mai trezit. Totul e ciudat. Parcă şi acum visez că scriu într-un blog referitor la fericire, despre o excursie romantică în sufletul Marei.

vineri, 8 iunie 2007

Despre fluturi

Entităţi zburătoare, singuratice, trecătoare şi "prăfuite", fluturii îmi tulbură viaţa, zilnic. Pleacă, apoi se întorc, niciodată n-am ştiut să-i ţin deoparte. Traseul principal: pornesc de la inimă, spre sud, apoi fac undeva la dreapta, găsesc cîţiva copaci pe care îi cuceresc şi, spre seara, se cuibăresc în stomac. Jocul lor continuă, la nesfîrşit, făcînd zi de zi acelaşi traseu, uneori urcînd pînă la creier. El, de obicei, îi respinge, neputînd înţelege emoţia.
Fluturii sînt de mai multe feluri. Unii sînt nocturni, alţii carnivori, alţii pestriţi. Mie îmi plac fluturii albaştri. Au aripile mai mici, deci zboară intens, dînd foarte des din aripi. Curentul ce se creează stîrneşte o mică tornadă ce îmi măcelăreşte sufletul. Uneori aduc mătura şi strîng repede cioburile şi le pun într-un vas, chiar deasupra inimii. Vasul sigur se încinge, datorită sîngelui clocotit, iar sufletul renaşte ca o pasăre pheonix, mai frumos, mai încîntător, mai bun decît era înainte. Alteori, mă enervez şi le las aşa întinse pe jos, să se împrăştie în tot corpul, în toată fiinţa, pînă în capilarele degetelor, ca atunci cînd te ţin în braţe să te simţi altfel, cînd îţi şoptesc că te iubesc.

miercuri, 6 iunie 2007

O întrebare cît o declaraţie de dragoste

Crezi că mă mai întorc unde am fost, acum cînd sînt cum n-am mai fost?

Evadarea II (Zborul)

Marea evadare s-a produs. Oana se plimba acum fericită pe gazonul din spatele casei. Cînd stingea o lumînare, cînd aprindea alta, totul într-un echilibru perfect. Şi-a ales o pereche de cercei, dintre cei ce au înflorit în grădină, care în urechile ei au devenit strălucitori şi, instantaneu, i-au crescut aripi. Nişte aripi mari şi tari, de piatră, cu care s-a ridicat în aer.
Respira un alt aer acum, o combinaţie halucinogenă de emoţie şi extaz, care o introducea, fără să vrea într-o lume nouă. O lume pe care cîndva, la începuturile omenirii, o mai gustase. Prea puţin însă. Amintirile de atunci erau confuze, aşa că, mai mult sau mai puţin totul îi părea nou şi captivant.
Totul era plăcut, briza ce o susţinea în aer a căpătat forma unei cozi de balenă ce tot bate apa oceanului, astfel că zborul se asemăna mai mult cu o plimbare pe valuri. Totul pînă cînd simţi dorinţa de a ateriza undeva. Nu a obosit, ci doar s-a gîndit că ar fi bine să iubească din nou.

sâmbătă, 2 iunie 2007

Evadarea

Dimineaţa asta totul era altfel. Cu o vizibilă fericire în ochi, Oana se îndreaptă spre fereastră. Dincolo, se înţelege totul era altfel. Vîntul mirosea a cer senin, iar muşcatele verzi, atîrnate de balcon fredonau cîntece de dragoste. Romantismul înflorise în toate firele de iarbă ca şi cum gazonul din faţa ochilor era, de fapt, un cîmp imens de cercei albi, aburind de dorinţe erotice. Încet, încet fiecare lumînare îşi aprindea singură inima, aducînd tot mai multe umbre.
Privea înmărmurită totul. Nu înţelegea ce se întîmplă. Ieri, în colţul acela de grădină, era doar un leagăn normal, natural, încă de pe vremea bunicii. Azi, parcă s-a transformat într-o veioză, uşor metaforică, ce încearcă se lumineze trecutul.
Cu o mînă apasă butonul şi aprinse fulgerul. Atunci îşi dădu seama. De cinci ani se pregătise de mutarea asta. Aleargă repede la calculator şi începe a desena o piatră imensă, uriaşă, pe care abia să o poată ridica. Cu un efort reuşeşte şi o aruncă spre fereastră. Geamul se sparse şi acum, în şfîrşit reuşise. Evadase dincolo.

miercuri, 30 mai 2007

Fericirea costă ... 5 lei

Un copil în masină cu tatăl, vede nişte prostituate care fac trotuarul.
Copilul:
- Tati, tati, cine sunt doamnele alea?
Tatăl (jenat):
- Nimeni, nimeni, uite pe partea cealaltă ce magazin de jucării!
- Da, da, l-am văzut, da' cine sunt doamnele alea?
- Aaaa, sunt vînzătoare ambulante.
- Daaa!? ... şi ce vînd?
- Vînd ... aaa ... un pic de fericire.
Copilul începe să se gîndească la asta şi abia ajuns acasă, sparge puşculiţa, ia 5 lei cu gîndul să meargă să-şi cumpere nişte fericire.
Merge la una din prostituate şi-i spune:
- Doamnă, vă rog frumos, îmi puteţi vinde nişte fericire de 5 lei?
Femeia ramîne blocată, dar fiind perioada de criză decide să nu piardă 5 lei. Îl duce pe baieţel la ea acasa şi-i prepară trei felii de pîine cu Nutela.
Seara, copilul vine acasă şi-şi găseşte parinţii preocupaţi.
- Unde-ai fost? Ne-am făcut probleme.
- Am fost la doamnele alea să cumpar nişte fericire.
Tatăl (alb ca varul):
- Ahhhaa ... şi ... cum a fost?
- Păi, pe primele două le-am rezolvat, pe-a treia doar am lins-o şi gata.

marți, 29 mai 2007

În aşteptarea întîmplărilor

Conceptul de "întîmplare" l-am întîlnit prima dată la Nichita Stănescu. Şi am fost fascinat de el. De atunci am început să percep viaţa în întîmplări. Le cataloghez, le aştept, le întîmpin, le interpretez. Uneori iau decizii în funcţie de ele. Nu ştiu sigur dacă e un lucru bun, însă pînă acum şi-au dovedit o oarecare eficienţă.
Întîmplările definesc ceva inevitabil şi pe care nu îl poţi controla. Le simţi şi nu poţi face nimic împotrivă. Nici nu ştii dacă îţi doreşti să faci ceva împotrivă. Exact aşa m-am simţit şi eu de dimineaţă. O ciudată fericire m-a cuprins şi am realizat că îmi doresc foarte mult anumite lucruri. Aşa de mult încît simt că se vor întîmpla. Nu ştiu dacă aţi avut vreodată impresia asta. Şi atunci te cuprinde o efervescenţă, o agitaţie interioară nebănuită, toate într-un sens pozitiv. Priveşti altfel lucrurile şi aştepţi. Pînă la urmă întîmplările te lovesc, şi te lovesc aşa de tare de toţi pereţii pe care îi întîlneşti în cale încît eşti confuz, ameţit, nesigur pe tine, dar îţi place. Şi aşa aştepţi următoarea întîmplare să te zdrobească de vreun bloc sau poate doar să te arunce de la ultimul etaj al celei mai înalte clădiri din localitate, iar jos să aterizezi întotdeauna pe o saltea pufoasă, alături de cea care în momentul acela te fascinează.

luni, 28 mai 2007

O Ana fericită

Cu o voce calmă, Ana, îmi păşeşte în inimă. Uşoară. Misterioasă şi liniştită îmi reinventează universul. Din cauza alergatului, podurile din artere, ce duc spre atriu ei preferat, abia dacă o pot susţine. În sfîrşit, a ajuns. Rîde. Deschide uşa şi se întinde pe patul moale acoperit de fulgi roşiatici şi mătăsoşi. Alături de pat, o noptieră cu sertare. Pe noptieră, o veioză aprinsă. Trage unul dintre sertare şi ia o carte. Citeşte. Citesc şi eu: „Jurnalul unui suflet”. Este jurnalul meu. Nu mă supăr pentru că oricum scrie despre ea. Moto-ul meu: „Iubesc, deci iubesc”.
Paginile sunt răsfoite cu rapiditate. Asta înseamnă, fie că citeşte foarte repede, fie că trece rapid prin viaţa mea. „Lasă”, îmi zic, „o iubeşti, altceva nu contează”. Lectura jurnalului o amuză. Asta e bine. E fericită. La un moment dat, îl închide şi îl pune pe noptieră. Privirea îi alunecă prin cameră şi se opreşte asupra ferestrei. Cu un gest, trage jaluzelele. Probabil, o deranja lumina. Într-un tîrziu, adoarme. Privind-o, mi-am adus aminte de primele întîlniri, de primul Copou descoperit în doi, de poeziile despre valsurile vieneze şi despre fluturii cu aripile mari şi tari de piatră dedicate ei, de sărutările din campus sub privirile pătimaşe ale Balenei, aşteptînd, ca două cîntece de dragoste, să fim cîntaţi de aceeaşi inimă. Emoţie.
Somnul Anei ia sfîrşit. Se trezeşte năucită privind luna de pe cerul virtual de deasupra patului. Visase urît. Negăsindu-mă în dreapta ei, se agită. Îmi scrijeleşte cu unghia un mesaj pe peretele inimii. După aceea pleacă. Apăsat. Închide uşa, iar cheia şi-o pune în buzunar. Poate mai vine şi altă dată. Misterioasă şi neliniştită îmi reinventează universul. Din cauza alergatului, podurile din vene, ce duc spre poarta de ieşire, abia dacă o pot susţine. Cînd i-am pierdut urma, timid, i-am citit mesajul: "Tu m-ai închis în inimă, într-un atriu,/ Iar eu ţi-l mănînc cu clor şi cu natriu.” S-a semnat simplu. O Ana.

P.S.: Eu am vrut să scriu despre tînărul din ziua de azi şi mi-am dat seama că trebuie să scriu despre mine. Voi nu trebuie decît să vă regăsiţi într-unul din personaje, indiferent că este povestitorul, canapeaua, jurnalul, noptiera, fereastra sau, în cel mai bun caz, Ana, şi vă veţi da seama că cineva a scris despre voi.

duminică, 27 mai 2007

Exerciţiu de fericire - despre zborul susţinut moral

Am să vă povestesc azi cum se poate face o conexiune între două lucruri care în aparenţă nu au nici o legătură.
Primul e refrenul unui cîntec interpretat de Ţapinarii - "Sunt fericit". Versurile refrenului spun cam aşa:"Fericirea e-un lucru mărunt,/ E o aripă care vibrează,/ Fericirea e-un lucru mic,/ Un pitic ce dansează".
Concluziile acestui refren sunt că fericirea se obţine uşor (de exemplu, dacă imaginează-ţi doar că zbori) şi că o poţi găsi acolo unde nu credeai că poate exista vreodată (în refren se vorbeşte de dansul erotic, aş comenta eu, al unui pitic).
Al doilea element la care fac referire este filmul Titanic. Din acest film eu am rămas cu o singură amintire care să-mi inducă o stare de fericire: imaginea actriţei principale, Kate Winslet, stînd la prora vasului, cu mîinile desfăcute, sprijinită din spate de Leonardo DiCaprio.
Desigur legătura dintre cele două lucruri o reprezintă zborul, ca o modalitate de accedere spre fericire. Însă nu poţi zbura decît dacă ai un sprijin, decît dacă ai pe cineva în care ai încredere lăsîndu-l să facă ce vrea din tine (pentru că oricum ştii că va fi bine), decît dacă există o persoană care îţi injectează zilnic în vene 3, 100 sau 500 ml de încredere, de romantism sau de adrenalină, decît dacă există cineva care te face să plîngi gîndindu-te că e prea frumos.
Deci, nu "fuma" să găseşti fericirea de una singură, ci caută pe cineva, să cunoşti fericirea în doi.
P.S.: Dar piticul ce rol are în toată această poveste? Piticul îţi reaminteşte că nu ai mai fost de mult fericită.

sâmbătă, 26 mai 2007

Despre fericire

Sunt multe momente de fericire în viaţă. Am putea asemăna fericirea cu nişte gingaşe balonaşe de săpun, considerînd că fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave şi se sparg încă înainte de a-şi fi luat zborul. Viaţa noastră este însă plină de astfel de balonaşe. Nu trebuie decît să le păstrăm cu grijă, în cufărul tainic al subconştientului şi să ne gîndim că şi după o mare durere, vine o mare bucurie. Există un permanent echilibru între cele două. Unii spun că nenorocirile sunt mari şi gratuite, numai fericirile sunt scurte şi costisitoare.
A fi fericit înseamnă după unii, a iubi. Şi într-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia după aceea.