Despre nişte roboţei ruginiţi

Avertisment: Acest text se adresează numai anului IV Jurnalistică, Univ. Al.I.Cuza Iaşi

Nu mi-am propus niciodată să scriu despre cineva anume, adică vreun text să aibă vreo ţintă precisă. Însă acum, acest lucru trebuie menţionat.

Nu mi-am imaginat vreodată că frustrările de conştiinţă ale unei colege expuse pe un blog, pot cauza atîtea reacţii din partea altor colegi. Dar consider că acest lucru e normal. Există caractere şi personalităţi diferite şi e logic ca toţi să aibă un drept la replică.

Pentru mine toţi sunteţi egali. Evident am şi eu simpatiile şi antipatiile mele. Dar desigur, cu toţii le avem. Şi eu am bîrfit alţi colegi (apropo, bîrfa nu au inventat-o femeile, ci a fost inventată de oameni), şi eu am dat supranume unora, cum de altfel, cred că marea majoritate au făcut, fiecare în bisericuţa lui. Însă de aici şi pînă la a condamna pe cineva că îşi exprimă regretele că s-a comportat într-un anume fel cu colegii de facultate este "inechitate sociale, domnule!" cum ar spune un celebru personaj. Serios, în ogrăzile noastre cresc destui curcani ca să judecăm gîştile vecinului.

Majoritatea dintre voi ştiţi că eu sunt la a doua facultate. Însă ce nu ştiţi este că de la acea facultate eu am rămas doar cu 3 prieteni. Mi-am dat seama prea tîrziu că a fost doar vina mea. De aceea nu o condamn pe Bianca sau pe oricare dintre voi. Deh! capriciile vîrstei. În schimb, mă bucur pentru ea ca şi-a dat seama de acest lucru, chiar dacă acum este poate mult prea tîrziu. E un semn de maturitate. Eu deja mi-am ales cei 3 prieteni de la această facultate. Tu ai făcut acelaşi lucru?

Mi-ar fi plăcut şi mie să găsesc asemenea subiecte care să stîrnească atîta vîlvă între colegii mei jurnalişti. Felicitări Bianca, pentru că ai reuşit să agiţi o masă amorfă!

P.S.: Da-ţi-vă jos scheletele metalice şi veniţi la banchet şi la cursul festiv. Să bem, să dansăm şi să ne distrăm măcar o dată. Fără resentimente sau fiţe. Veţi vedea că pe lîngă cei 3 prieteni, acestea vor fi singurele amintiri care vă mai rămîn de la această facultate.

Inorogi nebuni

Doar inorogul s-a mai înfipt în mine. Sălbatic, dezorientat, fără precizie îmi sparge splina. Eu încerc să-l fac să înţeleagă că nu cunosc toate simţurile lumii. El nu percepe vorbele, ci doar gesturile. A surzit în timpul bombardamentelor de aseară. Totuşi, mîinile mele descriu un cerc imens, ca un fel de inimă transparentă. Se văd venele şi arterele sclipind în bătaia soarelui (interior). La un moment dat, se retrage şi galopează nebun, căutînd o altă mentalitate.

Eu mă agăţ de piciorul aceleiaşi fete, ce mă duce la aceeaşi casă. Mă întinde în acelaşi pat şi îmi pictează braţul stîng cu acelaşi corn de inorog.

Primăvară

Mi-a intrat în vene primăvara. Uşor nesimţită. S-a furişat pe sub haină şi s-a injectat singură. Nu-mi pare rău, sînt mai fermecător şi mai vesel ca înainte. Lucrurile îmi zîmbesc şi eu la fel lor. Nu am luat-o razna, ci doar sînt puţin mai uşor. Mă ridică vîntul repede şi am senzaţia unui zbor electric alimentat la culoarea verde. Veioza din cameră clipeşte şi mă aplaudă în linişte.

Efervescent, fac declaraţii de dragoste care sparg timpanele Oanei. Apoi mă apropii de ea, o mîngîi pe burtă şi îi şoptesc versuri din Şuie Paparude.